Bobul de grau integral sau faina alba, zaharul rafinat si sarea in bucatele noastre?

 
Un bob de grâu e compus în principal din germen, albumen şi cortex. Acesta din urmă, la rândul lui este constituit din trei straturi sub care se găseşte, în stare mai mult sau mai puţin solidă, în funcţie de gradul de umiditate, albumenul plin de amidon. In punctul unde albumenul devine foarte consistent se află un sâmbure mic şi dur, de forma unei nuci, germenul, adică partea din care urmează să ia naştere viitoarea plantă. Cortexul îl protejează împotriva exteriorului iar stratul de albumen îl va hrăni până când va avea rădăcini proprii cu care să-şi extragă hrana din sol. Toate celelalte cereale, au sămânţa alcătuită după acelaşi principiu şi toate pot sluji la fel de bine la producerea pâinii – orzul, ovăzul, secara, meiul şi chiar porumbul.

Grâul se deosebeşte de celelalte cereale, prin faptul că el e singurul care conţine toată seria de vitamine din grupa B, fără de care viaţa ar fi de neconceput, şi tocmai de aceea pâinea este considerată din cele mai vechi timpuri drept „hrana cea de toate zilele”.
Numai că morăritul modern produce delicioasa şi atât de căutata făină albă tocmai prin suprimarea germenului bobului de grâu şi a cortexului, care devin banala tărâţă, care este de regulă aruncată cu inconştienţă. Prin eliminarea acestor două părţi ale bobului se elimină de fapt, dintr-o singură mişcare, tocmai enzimele, vitaminele şi mineralele, inclusiv fierul, cobaltul, cuprul, manganul şi molibdenul, dintre care unele nu se găsesc, practic, decât în bobul de grâu. Aceste minerale şi vitamine existente într-un bob de grâu trebuie să se menţină raportul lor natural, în lipsa căruia făina albă devine de-a dreptul toxică; îngurgitarea unora fără celelalte presupune un dezechilibru alimentar ce poate avea consecinţe grave.
Mult timp grâul era măcinat cu totul, deci şi cu cortexul şi cu germenul şi transformat în făină. O bună parte a cortexului era atât de mărunţita încât nu mai putea fi reţinută la cernut şi aceasta dădea făinii culoarea ceva mai închisă, iar pâinea obţinută dintr-o astfel de făină putea fi numită pâine integrală.
La aparitia morii cu valţuri de fier care măcina numai ce rămânea după îndepărtarea germenului, a cortexului şi a unei părţi din albumen, făina astfel obţinută dădea o pâine de un alb sclipitor, prăjiturile erau mai gustoase şi mai fine, cozonacii creşteau mai bine şi aveau aspect mai ademenitor, aşa că acest tip de faina a ramas sa fie cel mai cautat si apreciat.
Analizând aspectul comercial observăm că acest tip de morărit separa târâtele şi germenul, astfel încât comerciantii au acum la vânzare două produse în loc de unul singur: târâtele şi germenii care pana nu de mult erau folosite ca rămăşiţe si se foloseau la furajarea animalelor.
Alt motiv era acela că, prin eliminarea germenului, făina poate fi păstrată timp mult mai îndelungat fără să fermenteze, fapt pe care orice om de afaceri îl priveşte ca decisiv. In sfârşit, dispariţia germenilor îngăduia oricărui morar o mică smecherie, anume adăugarea de apă în boabele decorticate, într-un procent destul de ridicat, până la şase la sută, fapt ce aduce beneficii însemnate şi care n-ar fi fost cu putinţă dacă germenii n-ar fi fost îndepărtaţi, fiindcă atunci făina ar fi mucegăit în foarte scurt timp.
Constatăm astfel că ceea ce numim noi pâine albă „îmbogăţită” nu înseamnă de fapt decât amidon în stare aproape pură, iar valoarea nutritivă a acestuia este atât de scăzută încât nici măcar bacteriile nu sunt interesate de aşa ceva.
La acestea se mai adauga un lucru, mult mai grav: acest amidon, nehrănitor şi fără gust, este „îmbogăţit” cu o sumedenie de produse chimice, artificiale, fireşte, care sunt turnate în făină cu scopul de a reface vitaminele eliminate o dată cu cortextul şi cu germenii, numai că acestea nu reprezintă decât o parte a complexului de vitamine B de care a fost privată făina, iar acestea fiind obţinute sintetic – nu pot asigura nici pe departe echilibrul, în lipsa cărora organismul uman digeră cu dificultăţi acest produs.
In afară de asta, vitamina E naturală, prezentă în concentraţie ridicată în orice sămânţă, este distrusă de bioxidul de clor care se adaugă în cantităţi mari pentru obţinerea unui alb strălucitor, fapt ce face ca valoarea calorică a unei bucăţi de pâine să fie redusă de la 1000 la 200 sau cel mult 300 de unităţi.
Un alt alimentr daunator – zahărul rafinat – este unul din alimentele cele mai nocive pentru om. Tot ce este valoros în trestie sau în sfecla de zahăr, melasa, vitaminele şi substanţele minerale, sunt înlăturate prin rafinare, astfel încât rămân numai hidraţii de carbon şi caloriile care şi aşa se găsesc într-un surplus dramatic în organismul uman.
Să ne gândim că zahărul este rafinat din considerente strict comerciale: este mult mai aspectuos şi, mai ales, se păstrează mai bine timp îndelungat. Poate fi depozitat pe termene lungi in saci sau ambalat in pungi, singura condiţie fiind umiditatea scăzută, aşa că se înţelege că beneficiile comerciale sunt cât se poate de consistente.
Cele mai multe din siropurile cunoscute sub numele generic de glucoza sunt obţinute din amidon de porumb tratat intens cu substanţe chimice, în primul rând cu acid sulfuric, iar gustul şi aroma le sunt date cu ajutorul altor produse chimice, realizate şi ele tot prin sinteză. Toate intră direct în circuitul sanguin şi produc o hiperglicemie instantanee, adică un exces de zaharuri în sânge, cu atât mai greu de controlat cu cât este mai rapid.
Consecinţa acestui fapt este că celulele pur şi simplu se îneacă în zahăr. Pancreasul sesizează prompt această situaţie şi trece imediat la contraatac, adică la producerea de cantităţi mari de insulina, numai că zaharurile de această natură sunt mai slabe, sunt dezintegrate imediat, iar insulina produsă de pancreasul dezorientat este în cantităţi mult mai mari, astfel încât ea va dizolva mult mai multe zaharuri decât cele introduse în organism, ajungându-se astfel, paradoxal, la hipoglicemie, adică absenţa glucidelor din organism, cauză a multor tulburări funcţionale grave.
O altă otravă care nu lipseşte de pe nici o masă este sarea de bucătărie, banala sare, clorura de sodiu care, consumată în cantităţi mari pe perioade prelungite provoacă hipertensiunea arterială şi de aici numeroase afecţiuni ale aparatului cardiovascular.
Bibliografie : Viata secreta a plantelor de Peter Tompkins & Christopher Bird